bartolomeaSfânta Bartolomea Capitanio

Data sărbătorii: 26 iulie

Data naşterii: 1807, Lovere, Lombardia, Italia

Data morţii: 26 iulie 1836

Data beatificării: 30 mai 1926

Data canonizării:1950 de către papa Pius al XII-lea

La începutul anilor 1800, localitatea Lovere era caracterizată de o mare sărăcie, nu numai materială, dar şi morală şi spirituală. Războaiele franceze, seceta, foametea, au sărăcit tot mai mult populaţiile; epidemiile făceau ravagii, ucideau copii şi adulţi; iluminismul antireligios încerca să stingă idealurile creştine. Astfel se face simţită necesitatea de a da răspunsuri concrete de caritate Evanghelică.

Printre cei sensibili la această situaţie a fost şi Bartolomea Capitanio.

Bartolomea s-a născut în Lovere, la data de 13 ianuarie 1807, iar părinţii săi se numeau Modesto şi Caterina Canossi – o familie cu condiţii modeste, care comercializa grâul şi avea un mic magazin mixt, ce le permitea să-şi asigure existenţa şi să facă opere de caritate. Mama a educat cele două fiice cu o atenţie fină şi cu un profund sens creştin.

Familia era încercată de o mare suferinţă: tatăl dăduse în patima băuturii şi deveni agresiv în casă cu soţia şi fiicele, iar în afară cu lumea, astfel încât a ajuns să fie supranumit “Modestino, nebunul”. Rezonanţa dureroasă a acestei situaţii pătrunde în inima Bartolomeei şi o predispune încă din copilărie şi adolescenţă să-şi unească propriile suferinţe cu acelea ale lui Isus răstignit şi să se deschidă compasiunii pentru fragilităţile şi mizeriile altora.

Bartolomea este inteligentă, doreşte să-şi însuşească cunoştinţe cât mai multe, iar mama o încredinţează şcolii Surorilor Clarise reintrate de puţin timp în mănăstirea din Lovere, după dureroasa expulzare din timpurile napoleoniene. În şcoală îşi însuşeşte cu promptitudine tot ce i se oferă, îşi controlează temperamentul său puternic şi volitiv, se angajează cu fervoare în practicarea virtuţilor, trăieşte o adevărată prietenie cu colegele şi învăţătoarea ei, se deschide farmecului sfinţeniei pe care îl inspiră şi surorile Clarise cu mărturia ei de viaţă.

Bartolomea avea doar 12 ani, când într-un moment de joacă, propus de învăţătoarea sa, sora Francesca Parpani trage paiul cel mai lung, semn că dintre toate elevele ar fi trebuit să fie prima care să ajungă sfântă. Ia în serios acest joc şi îşi propune: “vreau să mă fac sfântă, repede sfântă, mare sfântă” – propunere la care nu va renunţa niciodată.

Înainte de a se întoarce acasă după terminarea studiilor, Bartolomea, care avusese o profundă experienţă spirituală alături de surorile consacrate, se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu prin votul de castitate; este plină de uimire deoarece Isus, Regele cerului şi al pământului, o alege ca mireasă. Simte că o mare lumină se aprinde în inima ei: Isus o iubeşte şi a ales-o pentru a fi în întregime a Lui! Această certitudine o provoacă să răspundă acestei iubiri în concreteţea vieţii. Cum? Pe ce cale?

Bartolomea va găsi răspunsul în ascultarea Duhului Sfânt, în docilitate faţă de confesorul său, părintele Angelo Bosio, fiind atentă la apelurile lui Dumnezeu, care îi vorbeşte prin situaţiile de necesitate a semenilor săi şi prin evenimentele istorice pe care societatea le trăieşte.

Simte că în ea se defineşte într-un mod tot mai clar chemarea spre caritatea laborioasă pentru binele semenilor. Copilele fără familie, fără educaţie, tinerele dezorientate, bolnavii fără îngrijire, săracii din cartierele Loverului o interpelează. În timpul exerciţiilor spirituale din 1826 îşi nota: “… declar cu sinceritate că Domnul mă cheamă într-un Institut al cărui scop să fie Operele de milostivire şi ca acesta să fie cel care în punctul morţii voi fi bucuroasă că l-am îmbrăţişat”.

În 1829 Bartolomea exprimă această lumină în votul de caritate, convinsă de acum că “iubirea faţă de Isus nu poate fi despărţită de o adevărată iubire faţă de aproapele” şi că laborioasa caritate este modul său de a-i plăcea Domnului. În acelaşi timp, înţelege că pentru a fi efectiv toată a lui Isus şi pentru a lăsa ca în ea să trăiască caritatea Lui, trebuie puţin câte puţin să se elibereze de sine însăşi. De aceea se antrenează într-o asceză riguroasă, făcută din mortificări, din examene de conştiinţă, din controale minuţioase. Luptă mai ales împotriva mândriei pe care o simte vie în sine.

Anumite expresii ale sale ne arată ceva din acest exerciţiu sistematic pentru a face „adevărul” în interiorul său: “Am făcut cunoscută o acţiune bună, făcută de mine unei alte persoane. Am spus jumătate de cuvânt cu un pic de scop de a fi lăudată… Am avut o ispită de invidie… Astăzi sper că nu am avut nimic…” Asupra acestei asceze severe, sugerată şi de spiritualitatea timpului, supraveghează şi părintele Bosio, căruia i se deschide cu echilibru şi seninătate, doritoare de a împlini numai ceea ce-i place lui Dumnezeu.

Convinsă că este de Dumnezeu chemată să facă să retrăiască în inima şi în gesturile sale caritatea lui Isus se introduce în operele de binefacere pe care deja le poate face: instruieşte fetiţele în şcoala pe care o deschide în casa sa, le învaţă catehismul, le învaţă să lucreze, însufleţeşte oratoriul şi se îngrijeşte de tinere, ţese relaţii de prietenie, îngrijeşte bolnavii în case şi în spitale, mereu cu intenţia ultimă de a-i ajuta pe toţi să-l întâlnească pe Cristos. Însă Duhul îi pune un imbold în inimă…: este necesar să găsească o modalitate prin care acest răspuns la necesităţile semenilor să aibă continuitate.

Bartolomea se roagă, se întreabă, se confruntă… şi treptat i se clarifică proiectul unui Institut “fondat în întregime pe caritate”. Doreşte şi vrea ceea ce numai Dumnezeu vrea şi nu ceea ce eu-l său iar putea sugera. Pentru a realiza proiectul este nevoie de o tovarăşă, de o casă, este necesar ca Biserica să aprobe ideea. Când Bartolomea află că episcopul aprobă iniţiativa noului Institut plânge de bucurie, pentru că în acest consimţământ citeşte sigiliul voinţei lui Dumnezeu. După aceste semne de confirmare, ea , mereu “din ascultare”, pregăteşte un “Promemoria” care conţine inspiraţia fundamentală a Institutului. Îl intuieşte “fondat în întregime pe caritate, imitând-o pe cea a Răscumpărătorului, cu o viaţă angajată în întregime pentru binele aproapelui, în particular al tinerilor de orice condiţie, preferând tinerele sărace şi dezorientate, al bolnavilor şi pentru nevoile Bisericii“.

În noaptea de 21 noiembrie 1832, Bartolomea veghează în camera sa în aşteptarea zorilor, pentru a merge cu Caterina Gerosa în biserica parohială Sf. Gheorghe şi, apoi, în casa Gaia, pentru a se consacra în totalitate lui Dumnezeu pentru binele aproapelui.

Bartolomea împreună cu Caterina adună în Casa Gaia fetiţe pentru şcoală şi orfane; în spital asistă bolnavii; în oratoriu însufleţesc în mod creştin tinerele.

Tuturor ele le pot spune: “acum suntem în totalitate ale voastre”, pentru că au înţeles că a fi a lui Isus în mod autentic înseamnă a aparţine şi fraţilor.

Însă planul lui Dumnezeu se manifestă în mod diferit. Bartolomea se îmbolnăveşte, deschide drumul, apoi precum bobul de grâu, trece sub pământ, pentru ca din moartea sa să se nască spicul şi aventura lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de om, folosindu-se de om, să poată continua.

cealaltaSfânta Vincenza Gerosa

Data sărbătorii:
28 iunie

Cunoscută şi ca: Caterina Gerosa

Data naşterii: 1784 la Lovere, Lombardia, Italia

Data morţii: 28 iunie 1847

Data canonizării: 18 mai 1950, de papa Pius al XII-lea

Caterina Gerosa s-a născut la Lovere pe 29 octombrie din părinţii Gianantonio şi Giacomina Macario. După ea au venit la lumină alte trei surioare.

Cu toate că familia avea o stare economică bună, adoptă un stil de viaţă modest; face tot posibilul să crească fiicele în frica lui Dumnezeu şi este deschisă spre operele de binefacere.

Caterina creşte cultivând pietatea şi înrădăcinându-se în credinţă şi în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, însă în familia sa nu lipseşte suferinţa. Caterina învaţă să împartă suferinţa sa cu Isus răstignit: de la El trage forţa pentru a trăi crucea sa şi intră treptat în nucleul misterului creştin, care este mister de moarte şi de viaţă, de moarte şi de înviere, convinsă că fragilităţile şi mizeriile noastre nu-l împiedică pe Dumnezeu să ne iubească şi că în crucea lui Cristos găseşte sens tot ceea ce pentru noi nu are sens imediat; ca suferinţa, limita moartea.

Astfel Caterina intră în misterul lui Cristos răstignit şi se uneşte lui, cu cât se deschide mai mult spre cei săraci, nevoiaşi de ajutor trupesc şi sufletesc, cu atât mai mult ea intră în misterul unui Dumnezeu, care din iubire pentru noi moare pe cruce, cu atât mai mult se simte împinsă să reverse această caritate asupra celui flămând, însetat, gol, bolnav. De aceea putem spune că cei doi poli mari ai vieţii Gerosei sunt Crucifixul şi săracul. Săracii din timpul Gerosei sunt; cei cărora le lipseşte necesarul pentru a trăi, bolnavii fără asistenţă, tinerele ce trebuie îndreptate spre bine, familiile cu probleme, seminariştii… fraţi cu diferite chipuri în care ea vede Chipul lui Cristos. Caută să facă caritatea în mod discret, fără a umili persoanele şi fără a fi văzută.

Când i se propune să i se alăture Bartolomeei pentru ca să poată lua fiinţă Institutul pentru operele de milostivire, mai întâi se simte tulburată, dar imediat ce înţelege că este vorba despre voinţa lui Dumnezeu, se încredinţează cu totul fără rezerve, deoarece Dumnezeu este Dumnezeu şi ceea ce El cere este lucrul cel mai bun, înţelege că strada ascultării este calea care o eliberează de sine însăşi şi o face asemenea Crucifixului, astfel pe 21 noiembrie 1832 poate să se înfiinţeze în Lovere Institutul Surorilor de Caritate, unde primeşte numele de Vincenza când face procesiunea religioasă.

Gerosa face parte din generaţia celor “blânzi care moştenesc pământul”, pentru că nu opune rezistenţă lui Dumnezeu, însă acceptă tot ce-i cere şi colaborează.