În viaţa creştinului suferinţa este adesea urmarea legăturii dintre noi şi Cristos. Isus ne-a spus: „Cine vrea să vină după mine să-şi ia crucea…”; „Precum m-au prigonit pe mine şi pe voi vă vor prigoni…”. Şi cu cât suntem mai apropiaţi de Isus cu atât ne apropiem şi de crucea sa. Omul cel drept de pildă, suferă la văzul atâtor nedreptăţi, în timp ce conştiinţa tocită a oamenilor răi socot aceste lucruri fireşti. Omul credincios este profund întristat când vede că atâţia creştini trăiesc ca şi duşmani ai Crucii lui Cristos. Creştinul bun se simte grav rănit de ura lumii împotriva lui Dumnezeu, sau de împiedicarea violentă a răspândirii evangheliei. Cel care simte împreună cu inima lui Isus, cel care priveşte viaţa astfel, trebuie să fie părtaş la suferinţele lui. Fireşte, această suferinţă ca de altfel oricare alta, dacă este suportată cu dragostea lui Cristos, ea nu este nenorocire ci dovada apartenenţei noastre la Cristos.

Dumnezeu nu pedepseşte imediat păcatul pentru că vrea să-i dea fiecărui păcătos timp să se întoarcă. La aceasta face aluzie parabola smochinului neroditor. Stăpânul viei este mânios că smochinul său de ani de zile nu rodeşte nimic ci doar ţine umbră pământului. El decide: îi porunci viticultorului să-l taie. Aşa se întâmplă adesea şi cu noi. Ne mâniem ca şi stăpânul viei. M-am certat cu soţul, cu soţia şi în loc să rabd, să corectez, să înţeleg, să aştept, să iert, deschid divorţ, îl scot, respectiv o scot din viaţa mea. De câte ori i-am iertat acestui „vecin” nesuferit! Ajunge! Afară cu el din inima mea! Câtă încredere am avut în colegul de muncă şi tocmai el m-a turnat şefului ca să se salte pe sine! Nu mai vorbesc cu un astfel de om, îl scot până şi din mintea mea! Ce noroc însă că Dumnezeu nu procedează la fel. El nu-şi pierde răbdarea niciodată. El rabdă înjurăturile, îi suportă pe tirani, pe asupritori, îi suportă pe prigonitorii Bisericii sale, îi suportă pe aceia care aruncă neghină peste semănăturile sale. Isus este viticultorul divin care cu propriul său sânge inundă inima noastră ca să ne conducă la pocăinţă.

Se spune că lauda este cea mai plăcută melodie pentru urchile noastre. O doamnă spunea: „dintr-un elogiu frumos trăiesc luni de zile”. Trebuie să recunoaştem însă că Isus nu a cochetat cu trufia omenească, dimpotrivă, el a spus adevărul, şi chiar cu duritate a atras atenţia oamenilor asupra păcatelor lor. Acest lucru nu este atât de plăcut ca şi lauda, dar este mult mai folositor. Dacă noi nu am fi stăpâniţi de trufie şi am privi fără „perdea” în noi înşine nu ne-am simţi lezaţi când unii oameni ne arată defectele.

Roagă-te! – Meditează!

„Iubeşte pe toţi oamenii pentru Isus; pe Isus, însă, iubeşte-l pentru sine. Isus singur se cuvine iubit într-un chip aparte, căci e singurul bun şi credincios, mai presus decât tot ce ţi-ar putea dărui vreo altă prietenie. Pentru Isus şi în Isus să-ţi fie dragi nu numai toţi ceilalţi prieteni, dar şi duşmanii; pentru toţi roagă-te, ca toţi oamenii să-l poată cunoaşte şi iubi la rândul lor. Nu tânji să fii drag oamenilor şi încondeiat cu vorbele lor de laudă: iubirea şi lauda se cuvin lui Dumnezeu, şi nimeni nu i se poate asemăna în vreun fel în această privinţă. Nu dori să fii cel dintâi în inima nimănui, nici nu da în inima ta întâietate nimănui; Isus mai presus de orice să fie stăpânul inimii tale, ca şi al inimii tuturor oamenilor de bine.” (Thomas Kempis)

Pr. Lucian Adam

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>